Lecții Europene 2: Lituania

Activități Educație

În perioada 2018-2019 prin intermediul CE  Pro Didactica, în Republica Moldova se desfășoară proiectul finanțat de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Lituania din fondurile Programului de Cooperare pentru Dezvoltare şi Promovare a Democraţiei: Educaţie anticorupţie.

În perioada 25 –  29 noiembrie 2018 echipa formată din experții CE  Pro Didactica: Viorica Goraș-Postică, Rodica Eșeanu, Eugenia Negru și subsemnatul – Mandiș Seriu, profesor de  istorie de la Liceul Teoretic Ștefan Holban, unde este implementat acest proiect, s-au aflat  în Lituania la invitația Centrului de Didactici Moderne din Vilnius condus de Daiva Penkauskiene pentru schimb de experiență în elaborarea materialelor didactice pentru elevi şi  dezvoltarea canalelor de promovare şi a reţelei de sprijin intern în acest sens.

Pentru mine vizita din Lituania a fost o dublă provocare: necesitatea de a implementa în Moldova modelul lituanian de iradiere a corupției; și dorința de a vedea la propriu dacă Lituania este așa cum mi-a fost descrisă de pe când eram copil de mama mea, care, deși n-a fost niciodată acolo a rămas cu atâtea impresii pozitive despre poporul lituanian formate încă din anul 1955, pe când avea doar 6 ani și l-a cunoscut pe Vladas Zautra căsătorit cu sora ei – Tinica Holban și pe care nu i-a mai văzut din 1956 tot restul vieții.

Cu o zi înainte de plecare am încercat să mă documentez mai bine pe internet despre familia Zautra. Am găsit două surse atât despre Vladas cât și despre fratele acestuia Stanislaw, dar scrise în poloneză și respectiv lituaniană. Soarta mea surâs însă pe drum. Întrucât trebuia să facem o escaladă prin Varșovia, în aeroportul Chișinău am făcut cunoștință cu Sergiu – un fost elev de-al doamnei Eugenia Negru ce mergea la Varșovia și cunoștea limba poloneză. În avion m-a ajutat cu traducerea textului reușind astfel să aflu noi detalii despre fratele unchiului meu – caporalul Stanislaw Zautra cu numele de cod Jurand, și anume că în 1944 conducea un detașament de partizani polonezi AK (Armia Krajowe). În primăvara anului 1944 în luptele de lângă orașul natal Druskinskai, NKVD-iștii deghizați în femei au pătruns în pădure apropiindu-se partizani. În schimbul de focuri Jurand a fost ucis, iar camarazii în amintirea conducătorului au compus o poezie. Vladas rămas singur a reușit să se refugieze la alt detașament de partizanii polonezi, care l-au recunoscut, însă mai târziu ajunge în prizonierat la sovietici. Deoarece era minor, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică în minele din Karaganda, iar în 1953 după moartea lui Stalin a fost eliberat. Acolo a cunoscut-o pe sora mamei Tinica cu care s-a căsătorit și s-au mutat în 1955 la Cărpineni, unde s-a și născut primul lor fiu Mihail. Vladas a crezut că aici e România, dar amarnic s-a întristat când a văzut că și aici regimul komunist se instaurase de-a binelea. În 1956 și-a regăsit sora ce locuia în Polonia, astfel a reușit să plece cu Tinica definitiv din Moldova. Întrucât jumătate din Cărpineni a fost numit Topor și denumirile de străzi schimbate, scrisoarea trimisă de Tinica s-a rătăcit 2 ani apoi a fost furată. Aflasem doar că în Polonia s-a mai născut un fiu, Edward, iar după aceea familia mea n-a mai aflat nimic despre Tinica și Vladas Zautra. Abia în 2015 am reușit să-i găsim. În viață mai era doar Tinica, decedată în 2017, și Bogdan, ultimul fiu despre care nu știam nimic. La Vilnius, Daiva mi-a tradus varianta lituaniană a povestirii despre familia Zautra. M-am bucurat enorm că astfel am avut ocazia să încheg dramatica poveste a acestei familii, care a luptat cu dârzenie pentru independența Lituaniei, dar n-au mai reușit s-o vadă niciodată, verișorii mei cu origini româno-lituaniene rămânând să locuiască în Polonia.

La Vilnius am ajuns seara. La aeroport fiind întâmpinați de Jurgen, care ne-a condus la hotelul City Gate, aflat vizavi de Ausros Vartai (Poarta Zorilor). Aici ne aștepta o cina foarte gustoasă și diversă, apoi am decis să facem o mică plimbare prin orașul vechi. După trecerea porții am avut două surprize: prima că orașul nu e situat într-o zonă de câmpie cum credeam și că trebuie să mergem puțin la vale pentru a ajunge în centrul orașului, iar a doua e că am avut un deja-vu, după trecerea porții când m-am întors s-o privesc. Am descoperit un oraș foarte bine conservat, ceea ce demonstrează gustul lituanienilor pentru istorie și trecut.

A doua zi ne-am trezit mai dimineață, întrucât urmam să vizităm două școli din Anyksciai situate la 110 km spre Nord de Vilnius. Am remarcat drumurile foarte bune, și pitorescul deosebit al locurilor: atâția brazi și pini văzusem doar în Carpați, iar de-a lungul drumului pășteau liniștit câteva căprioare. Casele sunt în majoritate din lemn, iar gardurile aproape lipsesc. Mi-au plăcut foarte mult trecerile pietonale, care în mare parte sunt înălțate printr-un strat dublu de asfalt, și vopsite doar capetele, astfel șoferii sunt oricum nevoiți să încetinească viteza oferind un grad de securitate pietonilor. La Anyksciai am constatat că Gimnaziya este echivalentul Liceului iar școlile se numesc mokykla.

La școala Antanas Baranauskas am asistat la lecția prezentată de Daiva Trucinskiene cu titlul: Responsabilitate și onestitate. Elevii au lucrat în grupe prezentând părțile pozitive și negative ale omului. S-a ajuns la ideea că toți oamenii au atât calități bune dar și aspecte negative, dar depinde de noi pe care le cultivăm și ce vrem să devenim. Imediat s-a observat că în Lituania se lucrează foarte mult pe dezvoltarea competențelor, pe lucruri practice utile cu care se întâlnesc în viață. S-a folosit un caz simplu dar cu care ne întâlnim foarte des: Ce facem cu restul de la măr? Astfel prin cele 4 variante de răspuns profesoara a reușit să realizeze și un sondaj al elevilor. Apoi elevii au fost puși în situația de a răspunde: Ce influenta au prietenii asupra hotărârilor noastre? / De ce ne temem? / Cine ne ajută să luăm decizii corecte?, etc.

O lecție atât de bine realizată desigur că urma să aibă un final tot atât de frumos, dar și util umanității: Fiecare elev a primit câte 2 foițe sub formă de pași, urmând să menționeze ce vor să lase în viață. O lecție excepțională unde corupția a fost combătută fără a-i fi rostit măcar numele, iar elevul a fost îndrumat să devină Om, și să cunoască că în posteritate va fi doar suma faptelor sale.

La cea de a doua lecție, an asistat la Jonas Biliunas Gymnasium, unde Daiva Kuprioniene, în clasa a 11-a a realizat lecția de dezvoltare personală Dileme morale divizată în două etape.

În prima etapă elevii au fost rugați să-și strângă mâna și să se gândească la ce i-ar dori colegului, apoi au fost puși în situația să încheie un contract sau o înțelegere și să facă diferența dintre acestea. Treptat, foarte abil discuția a fost dirijată spre tema corupției urmărindu-se un filmuleț despre cele mai coruptibile state de pe mapamond, ca mai apoi să se treacă la un caz concret: strângerea de fonduri în scopuri caritabile, fiind colectați în mod benevol pe principiul încrederii 51 de cenți. Apoi elevii au fost puși în situația să discute despre ce-i împiedică pe ei să fie fericiți, și cum se implică pentru a redresa situația.

Pe parcursul discuției profesoara pe furiș a mai adăugat câțiva cenți după care la final elevii au fost rugați să numere din nou banii, apoi au ieșit din sală pentru a disputa cum de s-a produs eroarea la calculul banilor și ce vor să facă cu aceștia. În a doua etapă elevii au fost invitați din nou în sală anunțând că cu banii colectați vor cumpăra produse alimentare pentru animalele de care au grijă în curtea școlii, fiecare având șansa să-și retragă banii sau să mai adauge.

O nouă lecție de excepție. Am discutat cu elevii și mi-au spus că le plac astfel de lecții întrucât învață multe lucruri utile vieții cotidiene, și într-adevăr într-o singură lecție au fost folosite 5 cazuri concrete din viață.

Rămas profund impresionat, i-am felicitat pe bravii lituanieni cu cei 100 de ani de independență, că au reușit să scape de ocupația sovietică și au rămas intacți, profund preocupați de responsabilitate și țelul vieții. Mulțumesc și celor trei Daive ce ne-au oferit această frumoasă zi plină de experiență.

Ne-am întors la Vilnius pe un alt drum, dar tot atât de calitativ. E limpede că lucrurile de calitate pot fi făcute doar de ființe responsabile ce-și au determinat țelul vieții.

În a treia ne-a fost pus la dispoziție ghidul turistic Peter care la ora fixă ne aștepta la hotel. Am trecut practic pe același traseu din orașul vechi, din prima seară, dar de data aceasta cu explicații și sugestii. Am aflat că lituaniana e cea mai veche limbă păstrată din Europa, o preocupare ce mă provoca de mai mult timp, descoperind întâmplător cuvinte ce se găsesc doar în latină, letonă și lituaniană, cum ar fi vir (bărbat), cale (drum), daina (doină, cântec) dar și asemănarea toponimelor Latium, Latvia, Lietuva. Muzeul chihlimbarului m-a impresionat de asemenea foarte mult, mai ales prin liniștea ce ți-o oferă acest juvaier. Venind acasă am citit că chihlimbarul oferă liniște. Poate de aceea lituanienii sunt atât de calmi și responsabili.

Turnul Gidimanis

Mai având timp liber am decis să mergem la Piață care era la 2 minute de hotel. Aici, surpriză: o piață atât de mică, atât Hala cât și cea industrială? și vânzători aproape toți ruși (la cea industrială) iar cumpărătorii în număr de asemenea mic. Cred că piața din Vilnius reprezintă 1% din piețele din Chișinău. E clar. Lituanienii nu se îmbracă la piață (chiar dacă arată mai mult a magazin), unde sunt în mare parte haine turcești, chiar dacă în comparație cu cele de la noi sunt mai calitative și mai elegante, iar la Hală se poate lua un mic prânz destul de consistent și ieftin oferit pentru maxim 4-12 persoane. Rămas fără cumpărături, am mers la alimentară. Prețurile aproape sau chiar mai mici ca la noi. M-am bucurat să găsesc în vânzare și vinul de Purcari, produs cu mult entuziasm de consăteanul meu Victor Bostan.

La amiază eram așteptați de Jurga pentru a face o vizită la URM (Ministrerul Afacerilor Externe). După o mică primblare cu firobusul apoi pe jos prin oraș am ajuns la URM. Locurile pe unde am trecut, cu edificii construite în perioada interbelică dar și primirea de la URM mi-a amintit de Micul Paris – București. În comparație cu MECC de la Chișinău, aici am găsit la ghișeu un portar ce ne-a oferit permisul de trecere, și nu ești așteptat ca la MECC de un polițist care să-ți ofere permisul, și alții doi care stau la aparatul de detectare de metal să te verifice. Paza exagerată din Moldova mă face de pe zi pe zi să mă simt tot mai mult al său printre străini și străin printre ai săi. Apoi am fost conduși de o tânără și fermecătoare domniță cu care am discutat despre derularea proiectului, preferând engleza, chiar dacă înțelegea rusa – un adevărat și demn funcționar european întruchipat în chip de zână. Restul zilei a fost petrecut cu Daiva și Jurga la Centrul Metodic din Vilnius, unde am discutat despre continuitatea proiectului.

A patra zi am mers de dimineață în vizită la o școală poloneză din Šalčininkai, situată la hotarul cu Belarus, și la circa 50 km de Vilnius. Aici nu am asistat la lecții, ci doar am discutat cu doamna director și am făcut vizite prin școala ce face parte din rețeaua de Școli Oneste (Honesty School).

Mi-a plăcut enorm această idee de a fi finanțate școlile oneste, elevii cărora nu trișează sau fraudează la examen. E limpede că cu un sistem de astfel de școli nu v-a fi necesar de costuri suplimentare pentru instalarea camerelor video la examen.

La toate cele 3 școli vizitate am observat dotarea corespunzătoare: garderobe, dulapuri personale pentru elevi, scări și holuri largi pentru evitarea îmbulzelii, de asemenea toate spațiile sunt ocupate, pe holuri fiind bănci moi și locuri de recreere: mese de șah, tenis, biliard, fotbal, proiector interactiv, iar sălile sunt echipate adecvat cu TIC, catalog online, săli pentru film. La educația tehnologică elevii beneficiază și de bucătărie, unde atât băieții cât și fetele învață să facă bucate gustoase. Sălile de sport și stadionul sunt echipate la standarde europene, iar afară există și pavilioane pentru a petrece lecții.

În școli există comisii ce verifică confortul elevului la școală, iar asistenții sociali pentru copii funcționează în școală, și procură cele necesare elevilor din familii social vulnerabile.  Lituania a ales calea europeană și nu regretă, indiferent dacă sunt polonezi sau lituanieni, fiindcă Europa le oferă siguranță și echitate.

De la un taxist ucrainean am aflat că foarte mulți ucraineni se refugiază în Lituania, iar un negustor din piață consideră Moldova o țară săracă fiindcă președintele vorbește doar despre politică și nu de economie (dacă ar fi știut că președintele Moldovei este și economist de profesie?!).

Spre seară am mers cu gazdele noastre la restaurantul Bohemia, unde ne-am luat rămas bun, de la acești minunați oameni. Spusele mamei mele din copilărie prin care mi-l descria pe unchiul Vladas sau adeverit în totalitate: lituanienii sunt oameni harnici, responsabili, iscusiți în toate și mari patrioți.

A cincea zi Jurgen ne-a condus la Aeroport. Ca în fiecare zi cu mare vigilență a verificat dacă ne-am pus centura de siguranță, chiar dacă în cele 5 zile petrecute în Lituania nu am văzut nici un polițist. Dacă cetățenii unui stat primesc o asemenea educație cum am văzut-o în aceste trei școli, e limpede că nu e nevoie de poliție, iar camerele video de la intersecții au menirea doar să detecteze emoțiile pietonilor pentru a vedea dacă sunt fericiți! Fericiți sunt lituanienii și pentru faptul că nu întâlnesc la fiecare colț de stradă vreun panou publicitar și mai ales politic!!!.

Un singur lucru am regretat la Vilnius: că ziua e mai scurtă decât la Cărpineni cu o oră și jumate și nu mi-a permis să văd și alte locuri frumoase, dar mai ales să fac cunoștință și cu alți minunați lituanieni. M-am despărțit cu regret de această Țară europeană, de călăuzele noastre Daiva și Jurga care aflate la distanță de noi își doresc o Moldovă fără corupție, înțelegând că un om nu poate fi fericit, dacă e înconjurat de alți oameni nefericiți.

Mulțumesc doamnei Viorica Goraș Postică, pentru șansa de a participa la aceste LECȚII EUROPENE și de a cunoaște acest minunat popor de la care avem atâtea de învățat, dar și de reînvățat întrucât și la noi în perioada interbelică cele 4 clase românești erau atât de aproape de necesitățile cotidiene ale ființei umane.

La întoarcere avionul de la Varșovia spre Chișinău, a trecut peste Carpați, prin Subcarpatia, Maramureș Bucovina. M-am bucurat de timpul senin ce mi-a oferit ocazia să văd din avion România Mare de la Nistru până la Tisa. Avem o Țară mare, mănoasă și minunată, dar suntem lipsiți de conștiință națională, de demnitatea de a fi români, de a fi europeni. Priveam Țara noastră și mă întrebam ce ar fi fost azi Lituania, dacă ar fi avut Țara dată nouă de Dumnezeu?!

La Chișinău am fost întâmpinat de bunul meu prieten Gheorghe Furdui pentru a merge ACASĂ, unde să sărbătorim la Alba Iulia Centenarul Marii Uniri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *